Căsnicuța

Mi-am luat încă o canapea. Îmi mai luasem una peste vară, de la IKEA, pe care am pus-o în ceea ce ar trebui să fie birou/bibliotecă/camera de recreere, pentru că e miiiiică, dar e super confortabilă și nu aveam nicio canapea în casă. TV-ul e într-o camera care era dormitor inițial, însă, de cand s-a dărâmat peretele de BCA, nu l-am mai construit la loc și acum e o mare cameră goală. 

În această sufragerie improvizată nu aveam decât uscatorul de rufe și patul câinelui, plus o măsuță care să mascheze tapetul lins de Hachi, pe când avea 5-6 luni, până la jumatea peretelui. Când voiam să mă uit la TV, foloseam patul lui Hachi și el stătea chinuit mai incolo (mă uit conștiincios la Game of Thrones, luni seara la HBO, pentru că refuz să piratez minunea minunată). 

Eh, și canapeaua de la IKEA vine cu instrucțiuni de asamblare, ca toate celelalte, și, după ce m-am chinuit de una singură să o montez, deși pe desen arata că trebuie doi proști, mi-am dat seama că mie canapeaua îmi e mai folositoare în camera cu TV decât în camera cu carți, dar, precum țăranul care și-a construit carul în casă, nici eu n-am mai putut să o scot pe ușă.

Și mi-am luat altă canapea. Care e și mai mare, e și extensibilă, și mi-a platit mama 3/4 din preț, pentru ca a venit in vizită duminică și m-a enervat cât pentru un an. Plus că am făcut curat cu 7 zile înainte, și cu 6, și cu 5, și cu 4, și în ziua de dinainte, nici n-am mai ieșit din priză. Și acum scriu de pe noua mea canapea, unde am zacut ieri toată ziua, ca să compensez ultimii doi ani în care n-am avut în camera asta nici măcar un scaun pe care să stea cineva. 

Am intrat în randul lumii, I guess.

 

Fă mișcare, they said

Am reînnoit abonamentul la sală pentru că era mai ieftin decât orice ofertă am găsit la celelalte săli din jurul meu(eu merg la fițe, in AFi, că mă respect). După ce că l-am plătit degeaba vreo 6 luni, am mai plătit degeaba si ultimele 2 luni, pentru că am fost de 3 ori și în rest m-am lenevit și, evident, procrastination de mare artă.
Luni, după ce am fost dimineața la job, să mă fac măcar că muncesc, am mers la vecina de la 1 să bem cafeaua, că ea o face bună, era încă in concediu, și, de când nu mai e Alex în țară, rămăsesem fără familie de făcut pagubă. Ea are 2 copii, deci frigiderul e mereu plin și acum mă bag complet neinvitată în el și mănânc ce îmi e poftă.
Partea cute a zilei a fost că era și ziua de naștere a unuia din băieții ei și eu, ca nepoftită ce eram, nici nu am știut și nu îi adusesem cadou, dar mucosul își făcuse cont pe YouTube și i-am dat like la toate video postate, ca cado.
După ce ne-am înfruptat din bucatele alese la mic dejun, am luat si câinele și ne-am dus in parc, la joaca. Și să facem mișcare.
În Sebastian era lume cât cuprinde și loc de niște mărunței să joace fotbal, nu era. Era liber în parculețul de căței. În total, cu câine cu tot, eram 6. Hachi, evident, era mereu în echipa adversă, având în vedere că el alerga mingea cel mai mult. Eu, in rochiță, stăteam în poartă. La un moment dat, am ieșit și eu din poartă să fac o faza ca la campionatele ale mari, și să-i împing mingea în poartă ăluilalt, direct așa, profitând că hachi era ocupat cu o piatră. Și.. Șutez. Cu tot cu pantof.
Și uite pe urmă cum țopăiam eu printre pietre, rahaței de cățel și iarbă, în timp ce ăilalți alergau câinele să-mi recupereze pantoful de Cenușăreasă, râzând cât îi ținea gura.
Ah, fun times.
Și nici n-am dat gol.

Click, click

Am adus cainele de la tara, ceea ce inseamna ca mai ies si eu din casa. Mi se pare ca e mai cuminte acum decat atunci cand l-am dus la tara, in sensul ca e mai ascultator si nu mai e asa bezmetic. Poate s-a mai maturizat, poate a invatat ceva de la ceilalti caini din curte, poate e doar dezorientat. Nu au fost probleme cu adaptarea in Bucuresti. Evident ca stia toate locurile si acum nu-mi mai fac griji ca poate-l pierd cand ma asteapta sa ies din magazin/farmacie/pet shop. 

Chiar, nu inteleg cum unii caini se pierd in Bucuresti, pe cand altii isi gasesc casa si la 100 de km distanta(chit ca le ia 2 luni pe drum). De fapt, chiar stiu un catel care a venit inapoi acasa de la 20 de km in 3 saptamani. Gen, ne stim personal :)

Anyway, pe seara am iesit la plimbare, si a vrut sa mergem in parculet. Cum batea vantul foarte tare, nu erau prea multi oameni/copii in parc, asa ca i-am dat voie sa bantuie, sa miroasa, sa-si reimprospateze mirosul pe toate gardurile si felinarele din parc. M-am asezat pe o bancuta, iar vis-a-vis de mine stateau un baiat si 2 fete. La cum arata fetele din ziua de azi, sa mor daca mai stiu cati ai ar putea avea, dar mucosul parea sa aiba maxim 13 ani. Ele erau foarte frumoase: subtirele, par lung, machiate ca la nunta, imbracate cum sunt toate din ziua de azi(cu blugi cu talie inalta si tricou scurt/camasa bagata in pantaloni). 

Cand am ajuns eu, bruneta ii facea o poza lui, iar blonda isi facea poze singura. Pe urma, bruneta si-a facut si ei o poza cu telefonul lui, pe urma i l-a dat inapoi si si-a luat propriul telefon si si-a facut poze: ba in picioare, ba pe banca, intre ceilalti 2.

Pe ceas, am stat 20 de minute in parculet, iar copiii astia 3 si-au facut poze in continuu. Ba cu vantul din fata, ba cu vantul din lateral, ba cu buzele tuguiate, ba zambind, ba cu sapca mai sus, ba cu mana la ureche, ba cu buzele intredeschise… 

Nimeni nu a scos niciun alt cuvant in afara de “ce zici, parca asta e mai draguta, nu?” “da”.

20 de minute. !!!!!!!

Si nici nu pareau ca fac upload la vreuna din poze, pentru ca imediat ce se termina comparatia, incepeau sa-si faca altele.

Dupa 20 de minute, si eu si cainele ne plictisiseram de atatea selfiuri si am plecat acasa.

Cu cuvintele tale

Mor când văd scris: înnot și cunoștiință. Și găsești mizeriile astea până și în ziare. De ce? 

Dar, am găsit acest pretext cu cuvintele alea(inițial am vrut să scriu pe Facebook, doar), ca să mă plâng de o clientă care mă hărțuiește cu zeci și zeci de mailuri. În total, există o corespondență de 92 de mailuri între noi, din care 35 in ultimele două zile, iar eu răspund cam 1:10. E tot cu cuvinte, promit.

Inițial, păstram un ton politicos, iar eu o sfătuiam ce să facă să nu pierdem procesul din pricina acțiunilor ei, iar ea făcea contra sfaturilor mele, cauzându-mi tot felul de greutăți pe viitor in procesul ei. Încă nu apucaserăm să semnăm contract pentru că evita să-mi aducă bani. 

De la acest subiect, ea a decis că nu e bună colaborarea cu cineva care nu o înțelege ca mama(step 1: denial), eu neavând copii, iar eu, pentru că evita complet să-mi aducă bani să pot să-i încep procesul, am fost de acord din prima secundă. După care s-a dezlanțuit ceea ce am crezut eu că este Iadul: zeci de mailuri pe minut, lungi, acuzatoare, pline de întrebări și de injurii, la care mai răspundeam din când în când, tot pe ton politicos(step 2: anger). 

Sătulă de lipsa de respect și să îi citesc injuriile, am decis că nu ii mai răspund deloc, însă i-am comunicat să vină să-și ia actele cu ora și dată.

Eh, acum s-a dezlănțuit Iadul. Citez: “o s-o patesti,vei vedea.asta e ultima obraznicie,nu-mi raspunzi tu mie?o sa vezi.obraznica dracului,hoato.o sa faci puscarie.imi pui vorbe in gura.esti si psihic dereglata.eu am timp,ma iei la misto?da tu de ce nu ai?ca tot nu faci nimic.mergi la un psihiatru.ramane asa,ma adresez baroului,eu am fost jignita,o sa cer daune.tu nu ai cum sa mai profesezi,nu ai capacitatea,am vazut.si iei si oamenii la misto.cred ca n-ai niciun proces,nu te mai da mare,ce mi-ai facut mie faci cu toti. iti jur ca nu vei mai avea cabinet.”

După 8 minute:” nu tie ieri ti s-a sculat p**da si ai zis sa vin sa-mi iau actele la 4 ca si cum timpul meu e pentru tine?tu ai renuntat ca nu te saturi de bani.stai cu p**da in sus,n-ai plozi ca nu esti in stare si ma iei pe mine ca n-ai timp?sa vezi ce o sa ai….cat o vreau eu,sa vezi ce o sa-mi platesti obraznicia,hotilor.vroiai si tu ca ailalta care mi-a furat banii sa ii iei inainte si da pleci cu ei?ce credeti ca toti sunt neseriosi ca voi?eu nu raman datoare dar tu pentru ce mi-ai facut o sa fii somera.nu ma las.bolnava psihic ce esti.ba o sa suporti cheltuielile cand vrea p**da mea si imi trimi actele.esti avocata si ai bani.nu te dai mare?avevti orgasm voi avocatii cand distrugeti oamenii?ca alt oragsm tot nu ai sa mai ai vreodata.cine o ia pe una ca tine,cu probleme psihice?de aia te-a lasat barbat-tu si tatal?ca erati nebune toate?te las somera,vrei sa vezi,m-ai abandonat.nu te baza ca esti desteapta,eu sunt mai desteapta ca tine si te termin.”

Ce e asta? Stage 2.1? More anger? 

Apoi, la vreo juma’ de oră, a început stage 3:bargening pentru luarea actelor de la mine, deși nicio secundă nu i-am spus că nu i le returnez, în care eu i-am răspuns tot pe un ton politicos.

Azi am mai primit un mail în care mi-a vorbit iarăși cu dvs, iarăși politicos, parea stage 4: depression.

Well, ce-a fost mai greu a trecut, da?

Fascinating

Mai am putin si termin cu Star Trek Original Series si ma cam oftic pentru ca imi place super mult.

In fiecare episod mai inveti cate ceva: nu interveni sa faci o schimbare in viata altuia; nu ii judeca pe altii dupa tine; nu toti suntem la fel; incearca, pe cat posibil, sa faci numai bine in jurul tau; prietenia adevarata este cea mai importanta forta din univers si vine la pachet cu loialitate si onoare; stabileste-ti prioritatile, dar nu tine cu dintii de ele – nevoile celor multi intrec nevoile catorva, iar sacrificiul de sine este usor de indurat cand este pentru o cauza nobila; curiozitatea este buna; trebuie sa fii curajos in orice situatie. Astea pe langa importanta exprimarii emotiilor(Dr McCoy’s orders), ordinea, logica si inteligenta(Mr Spock’s orders) si competenta, curaj, principii(Captain Kirk’s orders).

Una peste alta, am devenit un mic trekkie, ca stiu ca nu ma pot declara inca full.

Si ma mai si distrez la gesturile de fante de oras venit la tara ale lui Kirk, de cate un zambet sau luminatul fetei pentru o secunda ale lui Spock, de nervozitatea constanta a lui McCoy si de felul in care zice “Jim!”, de costumele sau culoarea pielii sau mastile extraterestrilor.

Mai mult, in multe din episoade vezi realitatile zilelor noastre: de exemplu, e un episod in care doi tipi se urasc de moarte din mosi stramosi pentru ca unul are jumatatea stanga a fetei neagra, pe cand celalalt are jumatatea dreapta a fetei de culoare neagra. Urmarirea prin univers dura de atat de multi ani, incat cand au ajuns pe planeta lor, totul arsese si se omorasera toti unii pe ceilalti. Ramasesera doar cei doi, care si-au continuat lupta, manati de ura aia de atatia ani. Cam cum e acum in Romania si cu impartitul tarii in doua de catre Antena 3.

Azi ma uitam printr-un album de poze pe facebook si chrome mi-a dat eroare: “He’s dead, Jim” si eu am citit-o fix in vocea lui Bones. Cateva fractiuni de secunda mai tarziu, am si realizat si am ras. Apoi am cautat sa vad daca aveam si dreptate si aveam…

Star Trek. Star Trek peste tot.

 

 

De bine

Ma felicit.

Ma felicit pentru ca am avut o idee buna si am reusit sa-mi ajut o clienta cand credeam ca birocratia ne va ingropa de vii. Si ma bucur ca am o veste buna de dat. Mereu ma bucur cand trebuie sa dau vesti bune, cand am o idee in care cred si pana la urma imi si iese.

Ce nu-mi place la mine e ca, in primul moment, intru in panica, si nu pot sa gandesc limpede deloc. Tre sa treaca o vreme(minute, ore, zile, luni, ani) sa ma obisnuiesc cu ideea, sa ma linistesc si atunci gasesc solutia salvatoare. Totusi, nu mi se intampla asta in orice moment.

De exemplu, acum multi ani am fost pe malul Argesului la pescuit, gratare, voie buna si am jucat badmington in apa. La un moment dat, fluturasul s-a dus cu apa mai incolo, si eu, pentru ca eram cel mai aproape, m-am aruncat dupa el. Si m-a luat curentul, m-a bagat la fund, m-a invartit pe sub apa, am inghitit 3 galeti de rau Arges, dar nu m-am panicat, nu m-am zbatut si am reusit sa ies la suprafata, vreo 5 m mai incolo si sa ma agat de un fir de salcie sau nu mai stiu ce planta era pana au ajuns la mine panicatii de pe mal.

Vreo 3-4 insi s-au tinut unii de altii pana au ajuns pana la mine cu coada paletei de badmington si am reusit sa ma trag in sus si sa ma agat de unul din ei si sa ies vie de acolo. A fost traumatizat abia la o ora dupa ce am iesit din apa cand mi-am dat seama ca puteam sa mor. Atunci, in apa, pe sub apa sau pe deasupra, nu m-am panicat deloc.

Nah, dar Doamne fereste sa imi zica Registrul Comertului ca nu imi trece firma noua din cutare  motiv, ca eu ma panichez atunci, pe loc si ma agit si vai de capul meu.

Baie cu spume

Afară plouă. Tună, fulgeră, plouă. S-a oprit și curentul pentru niște minute, mai devreme…

Eu, obosită, după o zi de muncă si o oră la sală, vin acasă și mă gândesc că cel mai bun remediu împotriva stresului și a oboselii este o binemeritată, fierbinte baie.

De câteva săptămâni, am în baie, pe marginea căzii, ceva careia îi zice cremă de baie. Initial, ca o țărancă ce sunt, m-am spălat cu ea și abia pe urmă am citit că o pui în apă, atunci când umpli cada. Am citit mai atent pentru că nu avusese niciun efect pe mine.

Na. Dau drumul la apă in cadă, se oprește curentul, dar nu era panică pentru că am lumânari și era taman bine: nițica atmosfera romantică, mai uitam de griji si probleme. Acum câteva minute mă duc să controlez starea apei, să nu fie prea fierbinte. 

Până să bag mâna in cadă, dau să mă spăl pe mâini, admirând apa din cadă, care e lăptoasă si cu spumă pe deasupra… vis! 

Dar visul s-a spulberat imediat, când îmi dau seama că nu curge apă rece deloc, iar cea caldă numai caldă nu este. Și, uite așa, după ce o lună jumate aproape, m-am chinuit să nu mai uit crema de baie, spumantul, sarea de baie… azi, când îmi amintesc, e apa rece. 

Ori mi se întâmplă numai mie?

 

 

Star Trek – original series

Am revăzut la tv zilele trecute Star Trek: Into Darkness și mi-a venit chef, dintr-o dată, să mă uit și la serial. Am mai văzut eu din episoadele cu Jean-Luc Picard, dar acum ma uit la primul, cel din 1966.

Băi, sunt impresionată. Pentru anul ăla, pentru televiziunea din vremea ceea, e awesome. Cu toate astea, citeam că n-a fost așa popular în vremea aia… Nu-i nimic, e popular și acum.

Plus că, îl înțeleg pe Sheldon Cooper mai bine.

Cu toate astea, m-am enervat puțin pentru că am văzut episodul în care apare Khan și n-are nicio treabă episodul cu filmul. În primul rând că Pyke era deja dus la niște aliens care îl iubeau și nu moare în serial. Apoi, Khan ăsta era un dictator de prin anii 90, indian la origine( Am și râs. În 1966 aveau impresia că are să se dezvolte lumea atît de mult că in 1990 or să fie spaceships peste tot, oameni modificați genetic să fie perfecți). Și la final, nu-l adoarme nimeni pe Khan după ce îl bate bine, ci îi dau drumul pe o planetă unde să-și faca el mendrele cum vrea.

Sigurele asemanari sunt că dormeau de cateva sute de ani și că echipajul somnoros era format din 72 de oameni.

Scenariștii nu au totuși o imaginație prea bogată. Poate că nici tehnologia nu îi ajuta, nu știu, dar în primele episoade tot mor unii și alții la bordul navei pentru ca unul sau altul a contactat an alien disease. Majoritatea alienilor sunt human like, pe toate planetele se respiră fără probleme. Toate duduile care-i trec prin brațe lui Kirk sunt blonde și superbe.

Dar îmi place. You should see it, too. And I love love love Mr. Spock. Pe ăsta din Original Series mult mai mult decât pe Zachary Quinto.

When it rains it pours

Este vorba despre apă. Apă la mine in casa. Inundație, adică.

Pentru prima oară, aproape că am inundat pe vecina de dedesubt. Zic aproape, că n-am primit încă plângeri că are apă in tavan. Ideea e că, sometime in the night, racordul de apă rece de la bucătărie s-a gandit că trebuie să-si iasă din fire(pun intended) și rezultatul a fost juma de bucătărie plină cu apă.

Treaba e că, pe la 7 dimineața, Pufi a miorlăit insistent, a sărit pe mine, a făcut ceva scandal, dar eu nu și nu, dormeam. Plus că n-am auzit nici alarma telefonului la 8, nici pe Anca sunându-mă la 8.30 să bem cafea. Și uite așa, apa a curs(nu in cantități mari) până la 9.45 când m-am trezit. În caz că există întrebări: Hachi mă lasă să dorm cât vreau și așteaptă cuminte în casă. Treaba cu  mirolăitul pisoiului ar fi trebuit totuși să-mi dea de gândit, pentru că avea și apă, și mâncare și nu avea motive să mă trezească la orele alea.

Mă rog, când în sfârșit am văzut apa până în mijlocul bucătăriei, evident că prima treabă pe care am făcut-o, a fost să mă panichez, și abia pe urmă să caut prosoape. Și abia pe urmă să opresc apa. Aici a fost nașpa pentru că la apa rece s-a rupt mânerul in mâna mea și a trebuit să mă chinui cu un patent. Dar am reușit să opresc apa și să limitez consecințele.

Bucuria mai mare, dacă poate exista și o bucurie în situația asta, a fost că apa nu s-a dus înspre perete, ca să se scurgă și inspre vecini. Doar a distrus parchetul. Da, am parchet in bucătărie, deal with it.

Partea nasoală e că, în seara precedentă(de fapt, am descoperit după miezul nopții), se înfundase filtrul mașinii de spălat și m-am luptat cu apa și în situația aia. And it sucked.

Și aseară m-a prins ploaia pe cand eram cu câinele afară.

A fost ceva ieri…

 

Alerg

Nu alerg dupa nimic. Zilele astea  mi-am dat seama ca niciodata n-am alergat dupa ceva. Tot ce am, am pentru ca mi-a picat in brate, pentru ca eu nu m-am dat jos din pat pentru ceva. You know what I mean.

Dar azi am alergat la propriu, jogging,  deh. Si nu doar atat, am iesit cu tot cu caine. S-a comportat exemplar. Am iesit pe la 22.30, ca se facuse taman bine afara, si am intrat in casa la 22.50. 20 de minute. Dar sa scadem timpul in care am pus zgarda cainelui, i-am pus lesa, am facut  nitica incalzire pana a urcat liftul, l-am mai trainuit pe pampalau in lift despre ce urmeaza sa se intample, si venitul spre casa s-a facut in pas de plimbare, pentru ca eu imi dadeam duhul. Cred, sper, ca am alergat 15 minute.

Ma uit pe facebook si-s o gramada de postari cu oameni care alearga nu stiu cati km, nu stiu cate minute, se duc cu bicicletele incolo, incoace. Eu nici n-am luat telefonul cu mine, nici n-am pus status pe wall ca am alergat. Nuuuu, eu fac ceva mai epic: ma laud in 415 cuvinte(le numara wordpress automat).

Ma laud nu pentru ca am alergat eu 15 minute, ci pentru ca am un caine care se prinde despre ce trebuie sa faca. In primele 30 de secunde a tras de lesa, iar eu nu aveam in minte nicio comanda despre alergare si am zis “hai, pas alergator”. Stie “pas” dar nu executa decat cand e in lesa sau cand face prostii si il cert. Si in casa. In casa e superascultatorulsupercumintele Hachi. Dupa ce s-a prins cum e cu alergatul si cu nebuna, ne tineam unul dupa ritmul celuilalt.

Un singur incident am avut… Erau niste golani cu cainii lor pe afara si s-ar fi marait un pic cu aia, dar a durat doar cateva secunde. Nu mi-a pus piedica(asta e primul lucru pe care il face cand alerg eu), nu s-a zbatut, n-a tras, nu s-a oprit.

Pacat ca mi-am dat eu duhul prea devreme, ca altfel cred ca iesea ceva mai bine. Acum transpir ca un porc pana se umple cada sa ma relaxez dupa minunata experienta.

Nah, unii au sa imi spuna “bine, incepi usor, maine o sa fie mai bine”, altii au sa spuna “atinge-ti limitele”, iar altii “forteaza-ti limitele”. Eu zic “fuck you” si-mi vad de alergare, daca are sa se mai intample vreodata. Dupa cum am zis sus acolo, in prima linie, n-am pic de ambitie, pentru ca n-a fost nevoie sa alerg vreodata dupa ceva.