Hai sa-ti spun ce-am visat

Am visat acum vreo saptamana, doua, dar m-am luat cu altele si n-am mai scris aici.

Am visat ca eram la mine la tara impreuna cu familia. L aun moment dat, la radio, ne-au spus ca galaxia noastra, si deci sistemul solar si, deci Pamantul, trece printr-o zona a universului unde spatiu-timpul va putea fi observat de toata lumea. Erau o gramada de alte informatii, dar nu le mai tin minte. Eu, stiind unele lucruri, am iesit imediat afara, pe strada, tot cu familia dupa mine, ca sa pot observa fenomenul.

Si chiar asa se intampla: pamantul a inceput sa se curbeze in sens invers, sa se ridice spre cer, iar eu puteam sa vad departe, departe de tara mea, puteam sa vad continentele, in acelasi timp in care stiam ca Pamantul este rotund, ca are o miscare de rotatie si una de revolutie, care se intamplau in acelasi timp cu aceasta curbare spre cer.

Si atunci m-am gandit eu, ca daca fenomenul asta n-a mai fost observat de nimeni pana atunci, poate ca orice se poate intampla si pot crea o distorsiune conectandu-mi celulele cerebrale la galaxie. Cumva, fiecare particica a mea era conectata la fiecare particica din galaxie. Si atunci am zis sa experimentez mai departe de atat siiii…sa cobor in timp.

And I did.

M-am gandit, nu stiu de ce, la perioada 1500-1600 si m-am trezit ca dispare casa mea, dispare familia de langa mine, si toata zona devine o vale a unui rau, cu o padure putin mai incolo de mine, in spatele meu curgea raul iar eu stateam langa un pom, langa care ma aflam si cand am inceput coborarea in timp. Eram imbracata cu o rochie ca in vremea aia, galben cu alb, si cu parul in sarmalute si doi cavaleri s-au apropiat de mine sa ma salveze.

Desi incercam sa le spun ca am nevoie de un cal ca sa plec de acolo(ei urmareau niste nenici care ma rapisera sau voiau sa ma rapeasca) ei tot incercau sa ma convinga sa raman sub pom si sa-i astept ca sa ma salveze dupa ce i-au omorat sau prins pe nenicii aceia. Eu, incapatanata ca n-am nevoie de salvare, am zis sa merg chiar mai departe cu conexiunea la galaxie si sa-mi “fauresc” un cal.

Si asa am facut. Un cal alb, dupa ce au plecat salvatorii.

Aici m-am trezit.

Daca eram fro inteleapta, probabil ca as fi putut rezolva ecuatii de care nici n-am auzit si sa inventez eu calatoria in timp, gaura de vierme sau portalul sau orice alt device.

Niste ganduri

Fu World War Z pe HBO. De cand l-am vazut la cinema si am facut floricelele fantana arteziana(atat de tare m-am speriat ca am strans punga si am pus floricele pe toti vecinii mei de scaun) nu am mai avut curaj sa ma uit la el. Adica, nu ca e mare film de groaza, dar pe mine ma impresioneaza cate o faza si pe urma nu mai am curaj sa ma uit. De ex, nici la ala cu wWill Smith singur in New York nu ma uit pentru ca, dupa ce am venit de la cinema, am dormit o saptamana cu lumina aprinsa. Nu ma mai uit la niciun Saw, la niciun Final Destination si tot asa… Not my thing.

Anyway, acuma, in timp ce ma uitam la Brad Pitt si ma gandeam ca actrita aia e mereu timida cand trebuie sa-l ia in brate(nevasta din film, deh), mi-au fugit gandurile la cum as fi eu daca s-ar intampla o nenorocire din asta. Like, nu daca eram Brad Pitt sau nevasta-sa, ci un om normal, care sta in blocul meu, la et 9, in apartamentul meu, cu un caine dement si un pisoi nebun.

Poate ca pe caine il dresam sa nu latre ever, ca sa nu faca zgomot(chiar, oare cainii erau zombie?) dar cu Pufi nu ma descurc sa-l fac sa taca cand il doare burta sau ii e foame din senin sau viseaza urat sau ma pierde prin casa sau doar  miorlaie la usa. Pe langa asta, sunt groaznic de neindemanatica si de neatenta si scap TOATE alea din mana. Si daca ma controlez si reusesc sa scap 24h fara sa-mi alunece ceva din mana, ceva di buzunar, ceva di geanta, zgarda cainelui, un carlig de la cuier, whatever, cand deschid frigiderul, sigur cade vreun borcan care face mai mult zgomot decat daca imi picau alea pe rand din mana.

Mda.

Last place

Am pierdut cardul prin casa. Adica asa speram, ca e in casa. Doua ore l-am cautat. Stiam ce am facut ultima oara cu el, unde am platit, dar nu puteam sa-mi aduc aminte ce-am facut pe urma, dupa ce l-am scos din buzunar.
Eram sigura ca nu l-am pierdut pe afara pentru ca, pe de o parte, am verificat online si nu erau tranzactii facute cu el, niciun mesaj ca e pin-ul blocat, si, pe de alta parte, pentru ca aveam amintirea ca, atunci cand am ajuns acasa am verificat daca mai am cardul in buzunar.
Asta a fost acum 3 zile.
Azi am avut neplacerea sa dau nas in nas cu un vecin care imi spune ca exista pierderi pe scara la apa rece si, pentru ca eu nu am apometre, inseamna ca e de la mine, ca asa zice blocul(“nu dau nume, ca nu vreau sa barfesc”). Si am zis ca, daca tot e magaria asta, ca sa nu se intample si pe viitor, sa imi pun apometre. Toti banii mei sunt pe card in acest moment. Sun de dimineata la firma de la care imi iau eu chestii pentru casa si aia imi spun ca da, e ok, accepta plati cu cardul.
Dar unde e cardul?
Dupa doua ore de cautat si facut ordine, ca tot eram acolo, si double check every pocket and every book, dupa ce am ridicat salteaua, dupa ce am schimbat asternuturile, dupa ce am verificat toate pungile, toate hainele, am gasit cardul. In the last place you look.
Si normal ca e “last place you look” din moment ce, dupa ce il gasesti, ce naiba sa mai cauti in alta parte. Dar, in sensul acelei expresii, era sub laptop. Care sta pe un suport.
Si da, in afara de sacul de gunoi si sub laptop, am cautat peste tot. Inclusiv in masina de spalat si in cosul de rufe.

Just an awesome evening

E cu cainele.

Am iesit pe dupa-amiaza cu el afara, ca dupa somn, se plictiseste teribil si nu ma lasa in pace decat daca-l scot afara sau ne jucam in casa. Aveam si plan sa ajung pana la bancomat sa-mi verific cardul si sa scot ceva bani, insa, pe drum, m-a sunat Anca sa merg cu ea si cu aia mici la tenis. Cei mici fac un curs pentru incepatori, la niste terenuri relativ aproape de casa, si eu, pentru ca sunt intr-un continuu dresaj cu animalul, am vazut asta ca pe o oportunitate sa-l pun la “pas” pana acolo si inapoi. Mare parte din drum mi-a reusit.

Acum suntem asa buddies, ca nici nu ii mai pun lesa vreodata si cand ies cu el pe langa bloc, nu mai iau lesa deloc cu mine, ca vine cand il chem, ma asculta cand sunt alti catei(chiar si cand sunt prietenele lui afara).

La terenul de tenis, antrenorul inca ii invata pe cei din grupa de avansati, vreo 5 copii de 10-12 ani, foarte talentati si disciplinati pe care ii corecta destul de rar(numai pe unul il certa mai des). Cand m-am asezat pe bancuta si cainele sub ea, antrenorul a parut distras de prezenta cainelui, si oarecum iritat, asa ca m-am straduit sa-l tin cat mai cuminte si mai ascultator, si in liniste, ca sa nu intrerup ora.

Cum a terminat cu aia mici, a venit drept la gard si i-a zis lui Hachi sa vina “incoace”. Evident ca asta nu s-a dus nicaieri si a trebuit sa merg si eu. Cumva, ma asteptam la o mustruluiala, dar a fost awesome. Ne-a bagat in teren unde erau sute de mingiute de tenis pe jos, raiul pe pamant pentru Hachi, imi inchipui. o sumedenie de copii alergau sa stranga mingiile, le scapau pe jos, dar nu-i nimic, era Hachi acolo ca sa le adune si sa fuga cu ele.

Si scena s-a desfasurat cam asa: Hachi alerga dupa minge, copiii dupa Hachi, Hachi dupa copii, copiii dupa minge, mingea dupa Hachi. Pe margine, toti parintii se distrau, in teren deja era imbulzeala de copii de la toate grupele, Hachi in culmea fericirii, eu puzzled, tot in teren cu prostu’.

Antrenorul i-a dat si o mingiuta cu care Hachi a venit foarte mandru pana acasa, scapand-o din cand in cand ca sa mai alerge putin dupa ea.

Poate ma apuc de tenis.

Un post scurt

Am bulit laptopul. Nu prea știu cum, nu prea înțeleg de ce, dar nu mai merge. Am încercat să reinstalez, nu merge CD-ROM, nu pot să reinstalez CD-ROM pentru că nu vrea să-l ia online. Găsisem la microsoft pe site ce tre să fac(să dezinstalezi software și să reinstalezi la restart). Și de pe cd nu merge. O să-l dau la profesioniști, at some point.

Până atunci, mă mulțumesc cu laptopul alor mei, de care trebuie să am grijă că “a costat 500 de euro, măi, mamă”. A trebuit să pun totul aici: toate documentele, pozele, să instalez programe de care am eu nevoie(fac un curs la IBM, tare încântă sunt) șșșșșșiiiiiii să instalez imprimanta.

Bă, două ore am cautat drivers și toate îmi dădeau eroare la instalare. Și eu știu că nu trebuie să instalezi ceva cu acel ceva plugged in.

Și pentru ce? Ca după ce am bagat cablul in laptop să se instaleze singurică.

Căsnicuța

Mi-am luat încă o canapea. Îmi mai luasem una peste vară, de la IKEA, pe care am pus-o în ceea ce ar trebui să fie birou/bibliotecă/camera de recreere, pentru că e miiiiică, dar e super confortabilă și nu aveam nicio canapea în casă. TV-ul e într-o camera care era dormitor inițial, însă, de cand s-a dărâmat peretele de BCA, nu l-am mai construit la loc și acum e o mare cameră goală. 

În această sufragerie improvizată nu aveam decât uscatorul de rufe și patul câinelui, plus o măsuță care să mascheze tapetul lins de Hachi, pe când avea 5-6 luni, până la jumatea peretelui. Când voiam să mă uit la TV, foloseam patul lui Hachi și el stătea chinuit mai incolo (mă uit conștiincios la Game of Thrones, luni seara la HBO, pentru că refuz să piratez minunea minunată). 

Eh, și canapeaua de la IKEA vine cu instrucțiuni de asamblare, ca toate celelalte, și, după ce m-am chinuit de una singură să o montez, deși pe desen arata că trebuie doi proști, mi-am dat seama că mie canapeaua îmi e mai folositoare în camera cu TV decât în camera cu carți, dar, precum țăranul care și-a construit carul în casă, nici eu n-am mai putut să o scot pe ușă.

Și mi-am luat altă canapea. Care e și mai mare, e și extensibilă, și mi-a platit mama 3/4 din preț, pentru ca a venit in vizită duminică și m-a enervat cât pentru un an. Plus că am făcut curat cu 7 zile înainte, și cu 6, și cu 5, și cu 4, și în ziua de dinainte, nici n-am mai ieșit din priză. Și acum scriu de pe noua mea canapea, unde am zacut ieri toată ziua, ca să compensez ultimii doi ani în care n-am avut în camera asta nici măcar un scaun pe care să stea cineva. 

Am intrat în randul lumii, I guess.

 

Fă mișcare, they said

Am reînnoit abonamentul la sală pentru că era mai ieftin decât orice ofertă am găsit la celelalte săli din jurul meu(eu merg la fițe, in AFi, că mă respect). După ce că l-am plătit degeaba vreo 6 luni, am mai plătit degeaba si ultimele 2 luni, pentru că am fost de 3 ori și în rest m-am lenevit și, evident, procrastination de mare artă.
Luni, după ce am fost dimineața la job, să mă fac măcar că muncesc, am mers la vecina de la 1 să bem cafeaua, că ea o face bună, era încă in concediu, și, de când nu mai e Alex în țară, rămăsesem fără familie de făcut pagubă. Ea are 2 copii, deci frigiderul e mereu plin și acum mă bag complet neinvitată în el și mănânc ce îmi e poftă.
Partea cute a zilei a fost că era și ziua de naștere a unuia din băieții ei și eu, ca nepoftită ce eram, nici nu am știut și nu îi adusesem cadou, dar mucosul își făcuse cont pe YouTube și i-am dat like la toate video postate, ca cado.
După ce ne-am înfruptat din bucatele alese la mic dejun, am luat si câinele și ne-am dus in parc, la joaca. Și să facem mișcare.
În Sebastian era lume cât cuprinde și loc de niște mărunței să joace fotbal, nu era. Era liber în parculețul de căței. În total, cu câine cu tot, eram 6. Hachi, evident, era mereu în echipa adversă, având în vedere că el alerga mingea cel mai mult. Eu, in rochiță, stăteam în poartă. La un moment dat, am ieșit și eu din poartă să fac o faza ca la campionatele ale mari, și să-i împing mingea în poartă ăluilalt, direct așa, profitând că hachi era ocupat cu o piatră. Și.. Șutez. Cu tot cu pantof.
Și uite pe urmă cum țopăiam eu printre pietre, rahaței de cățel și iarbă, în timp ce ăilalți alergau câinele să-mi recupereze pantoful de Cenușăreasă, râzând cât îi ținea gura.
Ah, fun times.
Și nici n-am dat gol.

Click, click

Am adus cainele de la tara, ceea ce inseamna ca mai ies si eu din casa. Mi se pare ca e mai cuminte acum decat atunci cand l-am dus la tara, in sensul ca e mai ascultator si nu mai e asa bezmetic. Poate s-a mai maturizat, poate a invatat ceva de la ceilalti caini din curte, poate e doar dezorientat. Nu au fost probleme cu adaptarea in Bucuresti. Evident ca stia toate locurile si acum nu-mi mai fac griji ca poate-l pierd cand ma asteapta sa ies din magazin/farmacie/pet shop. 

Chiar, nu inteleg cum unii caini se pierd in Bucuresti, pe cand altii isi gasesc casa si la 100 de km distanta(chit ca le ia 2 luni pe drum). De fapt, chiar stiu un catel care a venit inapoi acasa de la 20 de km in 3 saptamani. Gen, ne stim personal :)

Anyway, pe seara am iesit la plimbare, si a vrut sa mergem in parculet. Cum batea vantul foarte tare, nu erau prea multi oameni/copii in parc, asa ca i-am dat voie sa bantuie, sa miroasa, sa-si reimprospateze mirosul pe toate gardurile si felinarele din parc. M-am asezat pe o bancuta, iar vis-a-vis de mine stateau un baiat si 2 fete. La cum arata fetele din ziua de azi, sa mor daca mai stiu cati ai ar putea avea, dar mucosul parea sa aiba maxim 13 ani. Ele erau foarte frumoase: subtirele, par lung, machiate ca la nunta, imbracate cum sunt toate din ziua de azi(cu blugi cu talie inalta si tricou scurt/camasa bagata in pantaloni). 

Cand am ajuns eu, bruneta ii facea o poza lui, iar blonda isi facea poze singura. Pe urma, bruneta si-a facut si ei o poza cu telefonul lui, pe urma i l-a dat inapoi si si-a luat propriul telefon si si-a facut poze: ba in picioare, ba pe banca, intre ceilalti 2.

Pe ceas, am stat 20 de minute in parculet, iar copiii astia 3 si-au facut poze in continuu. Ba cu vantul din fata, ba cu vantul din lateral, ba cu buzele tuguiate, ba zambind, ba cu sapca mai sus, ba cu mana la ureche, ba cu buzele intredeschise… 

Nimeni nu a scos niciun alt cuvant in afara de “ce zici, parca asta e mai draguta, nu?” “da”.

20 de minute. !!!!!!!

Si nici nu pareau ca fac upload la vreuna din poze, pentru ca imediat ce se termina comparatia, incepeau sa-si faca altele.

Dupa 20 de minute, si eu si cainele ne plictisiseram de atatea selfiuri si am plecat acasa.

Cu cuvintele tale

Mor când văd scris: înnot și cunoștiință. Și găsești mizeriile astea până și în ziare. De ce? 

Dar, am găsit acest pretext cu cuvintele alea(inițial am vrut să scriu pe Facebook, doar), ca să mă plâng de o clientă care mă hărțuiește cu zeci și zeci de mailuri. În total, există o corespondență de 92 de mailuri între noi, din care 35 in ultimele două zile, iar eu răspund cam 1:10. E tot cu cuvinte, promit.

Inițial, păstram un ton politicos, iar eu o sfătuiam ce să facă să nu pierdem procesul din pricina acțiunilor ei, iar ea făcea contra sfaturilor mele, cauzându-mi tot felul de greutăți pe viitor in procesul ei. Încă nu apucaserăm să semnăm contract pentru că evita să-mi aducă bani. 

De la acest subiect, ea a decis că nu e bună colaborarea cu cineva care nu o înțelege ca mama(step 1: denial), eu neavând copii, iar eu, pentru că evita complet să-mi aducă bani să pot să-i încep procesul, am fost de acord din prima secundă. După care s-a dezlanțuit ceea ce am crezut eu că este Iadul: zeci de mailuri pe minut, lungi, acuzatoare, pline de întrebări și de injurii, la care mai răspundeam din când în când, tot pe ton politicos(step 2: anger). 

Sătulă de lipsa de respect și să îi citesc injuriile, am decis că nu ii mai răspund deloc, însă i-am comunicat să vină să-și ia actele cu ora și dată.

Eh, acum s-a dezlănțuit Iadul. Citez: “o s-o patesti,vei vedea.asta e ultima obraznicie,nu-mi raspunzi tu mie?o sa vezi.obraznica dracului,hoato.o sa faci puscarie.imi pui vorbe in gura.esti si psihic dereglata.eu am timp,ma iei la misto?da tu de ce nu ai?ca tot nu faci nimic.mergi la un psihiatru.ramane asa,ma adresez baroului,eu am fost jignita,o sa cer daune.tu nu ai cum sa mai profesezi,nu ai capacitatea,am vazut.si iei si oamenii la misto.cred ca n-ai niciun proces,nu te mai da mare,ce mi-ai facut mie faci cu toti. iti jur ca nu vei mai avea cabinet.”

După 8 minute:” nu tie ieri ti s-a sculat p**da si ai zis sa vin sa-mi iau actele la 4 ca si cum timpul meu e pentru tine?tu ai renuntat ca nu te saturi de bani.stai cu p**da in sus,n-ai plozi ca nu esti in stare si ma iei pe mine ca n-ai timp?sa vezi ce o sa ai….cat o vreau eu,sa vezi ce o sa-mi platesti obraznicia,hotilor.vroiai si tu ca ailalta care mi-a furat banii sa ii iei inainte si da pleci cu ei?ce credeti ca toti sunt neseriosi ca voi?eu nu raman datoare dar tu pentru ce mi-ai facut o sa fii somera.nu ma las.bolnava psihic ce esti.ba o sa suporti cheltuielile cand vrea p**da mea si imi trimi actele.esti avocata si ai bani.nu te dai mare?avevti orgasm voi avocatii cand distrugeti oamenii?ca alt oragsm tot nu ai sa mai ai vreodata.cine o ia pe una ca tine,cu probleme psihice?de aia te-a lasat barbat-tu si tatal?ca erati nebune toate?te las somera,vrei sa vezi,m-ai abandonat.nu te baza ca esti desteapta,eu sunt mai desteapta ca tine si te termin.”

Ce e asta? Stage 2.1? More anger? 

Apoi, la vreo juma’ de oră, a început stage 3:bargening pentru luarea actelor de la mine, deși nicio secundă nu i-am spus că nu i le returnez, în care eu i-am răspuns tot pe un ton politicos.

Azi am mai primit un mail în care mi-a vorbit iarăși cu dvs, iarăși politicos, parea stage 4: depression.

Well, ce-a fost mai greu a trecut, da?

Fascinating

Mai am putin si termin cu Star Trek Original Series si ma cam oftic pentru ca imi place super mult.

In fiecare episod mai inveti cate ceva: nu interveni sa faci o schimbare in viata altuia; nu ii judeca pe altii dupa tine; nu toti suntem la fel; incearca, pe cat posibil, sa faci numai bine in jurul tau; prietenia adevarata este cea mai importanta forta din univers si vine la pachet cu loialitate si onoare; stabileste-ti prioritatile, dar nu tine cu dintii de ele – nevoile celor multi intrec nevoile catorva, iar sacrificiul de sine este usor de indurat cand este pentru o cauza nobila; curiozitatea este buna; trebuie sa fii curajos in orice situatie. Astea pe langa importanta exprimarii emotiilor(Dr McCoy’s orders), ordinea, logica si inteligenta(Mr Spock’s orders) si competenta, curaj, principii(Captain Kirk’s orders).

Una peste alta, am devenit un mic trekkie, ca stiu ca nu ma pot declara inca full.

Si ma mai si distrez la gesturile de fante de oras venit la tara ale lui Kirk, de cate un zambet sau luminatul fetei pentru o secunda ale lui Spock, de nervozitatea constanta a lui McCoy si de felul in care zice “Jim!”, de costumele sau culoarea pielii sau mastile extraterestrilor.

Mai mult, in multe din episoade vezi realitatile zilelor noastre: de exemplu, e un episod in care doi tipi se urasc de moarte din mosi stramosi pentru ca unul are jumatatea stanga a fetei neagra, pe cand celalalt are jumatatea dreapta a fetei de culoare neagra. Urmarirea prin univers dura de atat de multi ani, incat cand au ajuns pe planeta lor, totul arsese si se omorasera toti unii pe ceilalti. Ramasesera doar cei doi, care si-au continuat lupta, manati de ura aia de atatia ani. Cam cum e acum in Romania si cu impartitul tarii in doua de catre Antena 3.

Azi ma uitam printr-un album de poze pe facebook si chrome mi-a dat eroare: “He’s dead, Jim” si eu am citit-o fix in vocea lui Bones. Cateva fractiuni de secunda mai tarziu, am si realizat si am ras. Apoi am cautat sa vad daca aveam si dreptate si aveam…

Star Trek. Star Trek peste tot.